Mi-a plăcut tare mult Deșteptarea primăverii, dar finalul mi-a frânt sufletul.
Eu cred în vise, în speranțe, în idealuri, în planuri și am stat cu sufletul la gură pentru a vedea care e deznodământul poveștii adolescenților care se lovesc de un zid de maturitate pe care nu sunt încă pregătiți să-l înfrunte. Speram că totul se va încheia frumos.
Spectacolul, care începe într-un ton vesel și pozitiv, zugrăvește de fapt o dramă. Arată prăpastia dintre copii și părinți. Acei copii curioși de ce se întâmplă în jurul lor și acei părinți care ignoră întrebările pruncilor sperând că pur și simplu vor dispărea. Și până la urmă, unele întrebări lăsate fără răspuns chiar au dispărut. Odată cu oamenii care le-au dat naștere.
Ca să nu fiu așa lacunară, vă întreb: mai știți cum era când v-a lovit pubertatea? Cum zburau hormonii ca gloanțele pe un câmp de luptă? Când habar nu aveați ce-i cu toate emoțiile care se prăbușesc peste voi și când vi se amestecau gândurile mai ceva ca firele de la căști? Prin etapa asta dificilă a vieții trec și personajele din spectacolul de care vă povestesc. Doar că, neprimind răspunsuri clare de la părinți atunci când încearcă să afle ce li se întâmplă, ele decid să experimenteze pe cont propriu viața, cumva la întâmplare. Și astfel, se pierd în necunoaștere, ba chiar în moarte.
Spectacolul e adaptat după piesa cu același nume, scrisă de Frank Wedekind (și studiată intens de Friedrich Nietzsche).