Când trăiești într-o comunitate trebuie să te adaptezi. Că dacă numa’ te plângi, ești mâncat. Dar să nu o mai dau pe după vișin și să vin cu exemple.
Blocul în care stau. 80% din vecini bătuți în cap.
Vine o gașcă de plozi de vreo 16 ani, ne dă foc la tomberoane. Habar nu aveam ce s-a întâmplat de a puțit așa în scară, dar după câteva săptămâni am aflat de la unul din vecini că tineretul revoluționar le-a dat foc. N-am fost chiar uimită, dar ca orice om pe care îl duce mintea mai mult decât să meargă până la colț să-și ia apă, am întrebat vecinul dacă a sunat la poliție. Nu. Mmmmmmmmmbine.
Ne trezim cu interfonul stricat. Mă rog, parțial, cartelele nu mai merg, doar tokenurile. Am presupun că s-a stricat că… s-a stricat. Aflu după un timp că odraslele au dat foc (piromani în devenire, nu alta) și, vorba Andreei Esca, se futu. Întreb ca moara stricată: ați sunat la poliție dacă tot știați ce se întâmplă? Nu.
Vorbesc cu administratoarea să ia legătura cu firma de interfon, la care avem… abonament (nu, nu e o glumă). Să vină oamenii să-l repare, că nu avem interfon ca să stăm cu el stricat. Da, cum să nu.
Trei săptămâni mai târziu, ajung seara acasă. Doar eu: cartela nu mergea, cod de acces nu am (foștilor chiriași li s-a cam rupt că n-au transmis informația, iar în rest nimeni nu o are), cheia… am aflat că nu merge nici aia (n-am idee de ce, dar pe ea mă bazam). Stau ca tembela afară, ca să meditez la nemurirea sufletului și să constat că se face luna și că interfonul tot stricat e. Ghiciți dacă a sunat cineva să rezolve problema. Ghiciți pe bune, că răspunsul nu îl știu, dar presupun că e nu.
Noroc că-s io descurcăreață și încerc să rezolv pentru a enșpea mia oară probleme unui bloc cu 80% dinozauri care nu gândesc pe cont propriu și în care stau doar temporar (nu știu când, dar mă voi muta de aici – în câmp mă duc!). Mă duc la panoul cu informații. Cineva a furat foaia cu numere utile, ca să se șteargă cu ea la cur, presupun. Că nu cred că a sunat la cei care se ocupă de interfon, după cum am constatat.
Între timp, că timp este în Calea Șagului, dacă nu altceva, cutrele astea de copiii, seară de seară, jos la bloc. Lasă-n urma lor o mizerie de nedescris, semințe, peturi, pungi de chipsuri, aștept cu nerăbdare să găsesc primele prezervative, speranța mea că nu se vor înmulți. Toți vecinii supărați că nimeni nu cheamă poliția. Îs ei niște tâmpiți, că eu am chemat poliția de fiecare dată când m-am simțit deranjată, dar cum îs mult plecată de-acasă, nu sun la poliție doar de dragul de mă conversa cu domnii de la secția 3, care oricum cred că mă știu deja și joacă jocul cine îi răspune la nebuna asta.
Zilnic dacă mă văd cu ei (cu vecinii, evident) pe scară se plâng. Nimeni nu sună la poliție, nimeni nu ceartă copiii, nimeni nu repară interfonul, nimeni nu face, nimeni nu drege. Unul n-ar pune mâna să facă o chestie. Unul nu s-ar gândi că pentru el face. Ca să nu îi mai fută lui copiii liniștea, ca să nu mai stea el speriat că o să i se taie cauciucurile, ca să nu fie nevoit să care pe șlapi coji de semințe în casă. Unul n-ar face ceva pentru el. Toți îi pun pe ceilalți în față și de ce să facă pentru alții?
O să se dărâme blocul pe ei și-o să merite, dacă tot chiriașii o să le rezolve problemele. Dar chiriașii n-o să dea doi bani pe ei.
Să-mi scuzați limbajul de mahala, dar am niște draci de îmi vine să-i strâng de gât pe câțiva și să le bag mentalitatea de tot rahatul în fund. Dacă ar citi tata m-ar pune să corectez. În cur, fund au oalele.